Iată, fraților, cuvântul cel mare pe care oamenii îl pierd din ochi. Ei se încântă după arătări amăgitoare și sfărâmicioase ale vieții și uită pacea sufletului care se capătă luând crucea Domnului și urmându-I cu credință. Și fiindcă știu că bună e calea Domnului și frumos lucru a purta crucea Lui, nu îndrăznesc să se lepede de dânsa, ci o laudă în cuvintele lor. Dar fiind atârnători de gândurile lumii, cu păcatele și gusturile și răsfățurile ei, nu o urmează, ci îndeplinesc numai niște obiceiuri creștinești, precum închinări pe la icoane, aprinderi de lumânări, rugăciuni pentru cei morți, dar fără a avea puterea de a trece mai departe și a face lucrurile Domnului pe pământ, adică cumpătarea și mila și dreptatea și adevărul, care trebuie să îmbodobească viața creștinului. Însă a face numai pe cele mai ușoare ale legii și a lepăda pe cele mai grele, ori a se strecura printre ele, nu este a urma Domnului. Lucrul de căpetenie pentru creștin e a se simți totdeauna atârnând de Dumnezeu ca un fiu de părintele său și după a Lui voie a rândui toți pașii zilelor noastre."