Sfântul Vasile cel Mare, repere biografice

”De confiscarea averii nu se teme nicidecum cel ce nu are nimic, doar dacă ai nevoie de aceste zdrenţe ale mele, şi de puţinele cărţi, care sunt toată averea mea. Exil nu cunosc, eu cel ce nu sunt mărginit la un anumit loc şi nu-mi aparţine nici măcar acesta în care locuiesc acum şi tot locul unde mă găsesc este al meu, sau mai bine zis al lui Dumnezeu, iar eu sunt străin şi călător. Chinurile ce o să-mi ia, celui ce nu am trup, afară doar dacă vorbeşti de prima lovitură. Aceasta doar e în stăpânirea ta. Moartea însă este o binefacere pentru că mă va trimite mai repede la Dumnezeu pentru Care trăiesc şi sunt şi pentru care în mare măsură am murit şi către Care mă grăbesc să ajung de departe”

Sf. Vasile cel Mare s-a născut la 329⁄330 din părinţi creştini, de provenienţă nobilă şi martirică. Tatăl său, pe nume tot Vasile, era din Pont şi mama, Emelia, din Capadocia. Strălucită şi destul de lungă era tradiţia creştină în această familie. Părinţii lui Vasile-tatăl erau bogaţi posesori de pământuri, deţinând multe domenii. Devreme au îmbrăţişat creştinismul şi l-au cunoscut bine pe întâiul episcop al Neocezareei Pontului, renumitul Grigorie Taumaturgul.

 

În ceea ce-i priveşte pe părinţii Sf. Vasile, tatăl său, numit de asemenea Vasile, a trăit în Pont, exercitând profesia de dascăl de retorică în Neocezareea. Retor renumit, se distingea însă şi prin buna cuviinţă a vieţii şi era recunoscut în întreaga provincie ca învăţător obştesc al virtuţii, după cum ne informează Sf. Grigorie Teologul. Emelia era o fată deosebit de frumoasă la înfăţişare dar şi în ce priveşte caracterul, fapt ce nu a făcut-o însă nicidecum să fie înfumurată; dimpotrivă ea şi-a păstrat buna cuviinţă şi smerenia caracterului.

 

 

Din căsătoria lor sunt amintiţi nouă copii, patru băieţi, care ne sunt cunoscuţi, şi cinci fete, din care o cunoaştem doar pe Macrina, întâiul-născut dintre copii.

 

Vasile a venit în lume ca al doilea copil al numeroasei familii a lui Vasile şi a Emeliei.

 

În copilărie sufletul său a fost format de către bunica lui, Macrina cea Bătrână şi de mama lui, Emelia. Primele noţiuni de învăţătură, „educaţia generală”, le-a primit de la tatăl său Vasile, care i-a transmis fiului său nu doar literele şi anumite concepte, ci i-a oferit şi modelul unui creştin virtuos, fiind, cum l-a numit Sf. Grigorie Teologul, învăţător obştesc al virtuţii.

 

Mai târziu, pentru a-şi continua studiile, s-a mutat, pe la 343, în Cezareea Capadociei, în continuare, în jurul anilor 346/347, la Constantinopol, în apropierea lui Libaniu, şi în sfârşit la Atena, în anul 351. Acolo a legat o strânsă prietenie cu un alt capadocian, Grigorie Teologul, prietenie care va rămâne ca model în Biserica creştină. Ne osteneam amândoi, şi fiecare urmărea nu să aibă întâietatea, ci cum să o acorde celuilalt. Fiecare socotea succesul celuilalt ca pe al lui propriu.Se părea că avem un suflet care locuia în două trupuri… Una era lucrarea amândurora, virtutea şi faptul de a trăi pentru nădejdile viitoare”.

 

După mărturia lui Grigorie, cei doi cunoşteau acolo mai ales două drumuri, care duceau, primul, la biserică şi la dascălii cei de acolo, iar al doilea, la învăţătorii cei din afară. Iată chiar cuvintele Sf. Grigorie: Două drumuri ne erau cunoscute; unul era întâiul şi mai de cinste; celălalt, al doilea şi de aceeaşi importanţă. Primul ducea către sfintele noastre biserici şi către dascălii cei de acolo, cel de-al doilea către învăţătorii cei din afară. Pe celelalte le lăsam celor doritori de sărbători, teatre, petreceri. Pentru că socotesc că nimic nu valorează, dacă nu conduce la virtute şi nu face mai buni pe cei ce se ocupă cu ele. Pentru ceilalţi există diferite numiri, sau după părinţi sau după familie sau după propriile îndeletniciri şi realizări. Pentru noi însă mare lucru şi nume este acela de a fi şi de a ne numi creştini”

 

Prin modul lor de viaţă cei doi au ajuns renumiţi în toată Grecia şi au adunat în jurul lor şi alţi studenţi creştini, alcătuind în acest mod o asociaţie de tineri cu viaţă deosebită.

 

Întorcându-se acasă în anul 356, după o scurtă perioadă de timp în care a practicat retorica, Vasile a renunţat la cariera de retor şi şi-a consacrat viaţa lui Dumnezeu.

 

Pentru a cunoaşte îndeaproape marile centre de viaţă ascetică, viaţă spre care începuse şi el să încline sub influenţa sorei Macrina şi a lui Eustaţiu de Sebastia, în continuare a întreprins o călătorie obositoare în Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia. După ce s-a întors din această călătorie încărcat cu experienţe duhovniceşti, s-a retras el însuşi în singurătate, unde a rămas până în anul 362 studiind opere ale literaturii creştine, îndeosebi lucrări ale lui Origen şi proiectând organizarea vieţii monahale.

 

Preponderenţa arianismului în partea de răsărit a imperiului a fost în mod sigur cauza pentru care în 362 a părăsit singurătatea şi a intrat în rândul clerului, la vârsta de 32 de ani.

 

În ceilalţi 17 ani ai vieţii lui, opt ca preot şi nouă ca episcop în Cezareea, Sf. Vasile a ajuns să fie conducătorul ortodoxiei în Răsărit. Mai ales după moartea Sfântului Atanasie cel Mare, survenită în 373, el a purtat toată greutatea luptei cu arianismul care ajunsese deja religia statului. Sf. Vasile a combătut arianismul atât pe plan teologic cât şi politic-bisericesc, conducând ortodoxia către biruinţa care a fost consfinţită de sinodul al II-lea ecumenic, dar pe care el însuşi nu a mai apucat să o vadă, deoarece a murit cu doi ani mai devreme.

 

Toată viaţa sa Sf. Vasile a avut de suferit de pe urma unei stări de slăbiciune trupească. Despre starea proastă a sănătăţii se plânge foarte devreme în multe epistole şi de dinainte şi de după hirotonia întru episcop. Nu avea mai mult de 46 de ani, când scria către Amfilohie de Iconiu că şi-a pierdut dinţii şi că se simţea bătrân.

 

Din corespondenţa lui aflăm că de multe ori boala îl împiedica să întreprindă călătorii sau să întâlnească unele persoane. Călătoriile pe care totuşi le întreprindea îi înmulţeau şi îi amplificau şi mai mult pătimirile. Adesea slăbiciunea de pe urma bolii nu îi permitea să predice timp îndelungat, iar alte ori febra şi boala îl ţineau la pat şi îi paralizau orice activitate.

 

Cu toate acestea marele părinte a reuşit să desfăşoare o activitate uimitoare în domeniul scriitoricesc, organizatoric, pastoral, social, didactic şi liturgic. Creaţia lui scriitoricească a evoluat într-un continuu crescendo, împreună cu activitatea sa pastorală şi bisericească, conducând la faptul ca opera scrisă rămasă de la el să fie impresionantă. Amintim aici Omiliile lui cu teme exegetice, pastorale şi morale, între care se disting cele „La Hexaimeron” şi Către tineri, scrierile ascetice cu cele 55 de „Reguli marişi 313 de „Reguli mici”, formulările sale dogmatice despre dogma treimică şi despre modul de existenţă a persoanelor Sfintei Treimi, alcătuirea „Sfintei Liturghii care-i poartă numele, marea colecţie de scrisori, care constituie o expresie a uimitoarei sale activităţi, prin faptă şi cuvânt, pentru asigurarea unităţii Bisericii din întregul Răsărit, activitate ce l-a arătat drept conducătorul bisericesc făcător de pace prin excelenţă.

 

Rezultatul şi expresia dragostei şi a iubirii sale de oameni sunt şi constituirea „Vasiliadei”, un centru de clădiri care cuprindea, după mărturia lui Vasile însuşi, locuinţe în care puteau fi găzduiţi conducătorii şi funcţionarii publici, o casă de oaspeţi pentru cazarea străinilor şi a celor ce se aflau în trecere prin cetate, un spital pentru îngrijirea medicală a celor bolnavi, cu personalul necesar de medici, infirmieri, vizitii şi animale pentru tracţiune, clădiri pentru adăpostirea atelierelor şi a muncitorilor. În mijlocul complexului se găsea o măreaţă catedrală, frumos împodobită, iar în jurul ei clădiri ce adăposteau sediul episcopului şi al clericilor.

 

Una din principalele griji ale episcopului Cezareei a fost veghea pentru păstrarea dreptei credinţe şi pentru pacificarea Bisericii, pentru care, după cum mărturiseşte, era gata să-şi jertfească chiar şi viaţa.

 

Dacă el nu ar fi păzit cu credincioşie comoara credinţei apostolice şi nu ar fi respins inovaţiile străine de Simbolul de la Niceea, Cezareea şi întreaga regiune înconjurătoare ar fi trecut la arianism.

 

În faţa eparhului Modest cuviosul ierarh s-a arătat neînfricat şi de neînduplecat, gata să primească martiriul de dragul lui Dumnezeu pentru Care trăia.

 

În faţa morţii a manifestat exact atitudinea pe care o aveau martirii, fapt ce se vede chiar din cuvintele sale: „Căci, îi zise, de confiscarea averii nu se teme nicidecum cel ce nu are nimic, doar dacă ai nevoie de aceste zdrenţe ale mele, şi de puţinele cărţi, care sunt toată averea mea. Exil nu cunosc, eu cel ce nu sunt mărginit la un anumit loc şi nu-mi aparţine nici măcar acesta în care locuiesc acum şi tot locul unde mă găsesc este al meu, sau mai bine zis al lui Dumnezeu, iar eu sunt străin şi călător. Chinurile ce o să-mi ia, celui ce nu am trup, afară doar dacă vorbeşti de prima lovitură. Aceasta doar e în stăpânirea ta. Moartea însă este o binefacere pentru că mă va trimite mai repede la Dumnezeu pentru Care trăiesc şi sunt şi pentru care în mare măsură am murit şi către Care mă grăbesc să ajung de departe”

 

(Fragmente din Martiri, martiriu şi mărturie la Sfântul Vasile cel Mare, Ep. Sofian Brașoveanul, Cluj-Napoca, Ed. Teognost, 2005.)

 

Please reload