„A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd.”

(In 9, 25)

 

Un har îndoit a primit, precum se vede, orbul de odinioară, de la Hristos: i s-a deschis

împreună cu ochii trupului şi mintea. Şi precum soarele nostru dă lumină ochilor trupeşti,

lumina cea prin Duhul se sălăşluieşte ca o rază spirituală în cele dinlăuntrul şi ia loc în inimă.

Căci auzi cum, din multa iubire faţă de Hristos, se opune răutăţii căpeteniilor şi numai că

nu-i loveşte în mod cuvenit pe cei îmbătaţi şi lepădaţi. Şi, împletind cuvântul cu un respect

corespunzătorşi acordând treptei învăţătorilor cinstirea datorată, spune cu smerenie:

„De este păcătos,nu ştiu.”Dar pentru aceasta nu afirmăm că omul nu ştia că Hristos

nu era păcătos, ci socotim că el răspunde acelora acestea: N-are decât să spună cineva aceasta.

Dar, silit fără voie să aud cele ce nu trebuie, nu pot defăima pe Binefăcătorul meu şi nu sunt

de acord cu cei ce voiesc să necinstească pe Cel căruia I se datorează toată cinstirea.

Nu voi numi păcătos pe Făcătorulunei astfel de minuni, nu voi rosti o sentinţă rea faţă de Cel ce poate să săvârşească cele ale lui Dumnezeu.

 

Minunea pe care-o văd în mine nu mă lasă să consimt la cuvintele voastre. Căci eram orb şi văd. Nu am crezut pentru că am auzit vorbind pe altul de faptele Lui; nu sunt cucerit de povestiri străine, nu mă minunez de fapte săvârşite cu alţii. Eu însumi, zice fostul orb, văzând, am devenit dovada puterii Aceluia, arătând în mine frumuseţea iubirii Lui de oameni Acestea socotesc că se cuvine să se înţeleagă din cuvintele celui ce a văzut. Căci, spunând: „De este păcătos, nu ştiu,” a adăugat îndată: „Una ştiu:că, fiind orb, acum văd.” Deci nu adaugă o simplă expunere, ci un argument foarte înţelept.

 

„I-au zis deci lui iarăşi: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” (In 9, 26)

 

Se interesează iarăşi şi întreabă despre modul minunii, nefăcând acest lucru cu inimă bună şi cu dorinţa bună de învăţătură, ci, deşi lăsau în afară de orice critică şi de orice cuvânt rău pe Hristos cel lăudat de toţi, reiau toate acestea socotind că omul nu va spune aceleaşi lucruri, ci se va clătina cumva în explicarea faptei şi va spune ceva contrar celor de dinainte, iar ei, folosindu-se de vreo contrazicere în ceea ce spune acela,să-l descopere ca pe un născocitor şi mincinos.

 

Căci stăruiau în multă neînţelegere şi cugetau la ceea ce s-a săvârşit cu gândul că măcar în simplele cuvinte ale omului vor afla vreo contrazicere. Fiindcă cei ce nu renunţă să urască pe nedrept voiesc să ameţească pe ceilalţi când se interesează de ceva ce li s-a întâmplat şi socotesc că nu li s-a întâmplat aceasta cu adevărat.[...] Deci îl instigă pe cel vindecat să repete iarăşi fără să vrea şi să revină prin aceleaşi cuvinte, îndemnându-se unii pe alţii să observe de nu cumva s-a făcut ceva contrar Legii prin minunea dumnezeiască săvârşită sâmbăta.[...]

 

„Le-a răspuns: V-am spus adineauri şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi?” (In 9, 27)

 

E un lucru de prisos, zice, să vorbesc iarăşi urechilor neascultătoare. Degeaba mă întrebaţi de multe ori despre acestea, voi, care nu vă folosiţi cu nimic. Căci, deşi aţi aflat şi v-aţi putut convinge, îmi porunciţi să repet din nou aceleaşi cuvinte fără nici un folos, precum îmi arată experienţa. Prin acestea cel vindecat îi mustră pe farisei că nu înţeleg nimic, deoarece îşi întorc, precum s-a scris, urechea de la adevăr (II Tim. 4, 4) şi, înfuriaţi fără motiv pentru călcarea Legii, poruncesc celui ce voieşte să laude pe Făcătorul minunii să primească rolul de acuzator, în loc să-l lase să fie un admirator al lui Iisus. [...]

 

„Nu cumva voiţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” (In 9, 27)

 

A mărturisit clar, fără nici o reţinere, că el s-a făcut ucenic, chiar dacă nu prin cuvânt, căci prin minune a crezut, prin faptul că a căpătat vederea în chip minunat dorind să fie unul dintre cei ce primesc învăţătură. Căci, zicând către aceia: „Nu cumva voiţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?”- deşi îşi ascunde mai întâi intenţia de a se face şi apoi faptul de a deveni ucenic -, se gândeşte într-un fel oarecare, înainte de credinţa deplină, la cuvântul: „În dar aţi luat, în dar să daţi " deci arată că e pregătit cu mult belşug să-i îndemne şi pe aceia în mod neobosit să se gândească la ceea ce le este de folos. Deci s-a gândit foarte bine la spusa din cartea Pildelor: „Vorbeşte la urechile celor ce aud” (Pilde 25, 9).

 

Prin acestea pare să le dea de înţeles ceva ascuns. Şi ceea ce este aceasta, voi spune pe scurt. Erau unii dintre căpetenii care recunoşteau că este cu adevărat Hristos  Cel ce a făcut minunea, dar, ţinând ascunsă în ei această cunoştinţă despre El, ea rămânea necunoscută de cei mulţi. Aceasta ne-o va mărturisi şi însuşi înţeleptul Evanghelist, zicând: conducătorii cunoşteau că El este Hristosul, dar n-o mărturiseau din pricina fariseilor. Dovada despre aceasta o dă şi Nicodim, zicând direct către Domnul nostru Iisus Hristos: „Rabbi, ştiu că ai venit de la Dumnezeu şi că nimeni nu poate face minunile pe care Tu le faci, dacă nu este Dumnezeu cu el” (In 3, 2).[...] 

 

„Şi l-au ocărât pe el şi i-au zis: Tu eşti ucenicul Aceluia, noi suntem ucenicii lui Moise” (In 9, 28)

 

Evanghelistul surâde oarecum spunând aceasta. Căci vede pe cei chemaţi la preoţie căzuţi în atâta prostie, încât socotesc un lucru atât de venerabil, cum e îndrumarea de către Hristos, ca obiect de ocară, deşi unii dintre sfinţi o caută cu iubirea

cea mai mare.[...]  Deci, neschimbând nimic din aceste sfinte cuvinte, îl socotesc vinovat pe cel învăţat de Hristos, Care declară dogmele adevărate contrare lor. Îl fac învăţător al orbului pe Hristos, iar al lor, pe Moise.[...] 

 

„Noi ştim că lui Moise i-a grăit Dumnezeu. Iar pe Acesta nu-L ştim de unde este” (In 9, 29)

 

Mândrindu-se iarăşi, având ca armă nebunia lor obişnuită şi foarte iubită, şi bazându-se pe o neruşinare neînfrântă, declară: „Noi ştim.” Iar adăugând: „că lui Moise i-a grăit Dumnezeu,” prin aceasta socotesc că cinstesc pe Moise, dar de fapt îl defăimează, nedând nici un preţ învăţăturilor aceluia. Căci condamnă cu neînţelegere pe Cel pe Care încă nu-L cunosc, mai bine-zis Îl necinstesc după ce L-au cunoscut, deşi Legea declară că nu e îngăduit vreunora să facă şi să spună ceea ce nu e drept şi nu se cuvine.[...] 

 

„Şi aflându-l pe el, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” (In 9, 35)

 

A fost scos afară de către farisei fostul orb, dar nu după lung timp îl caută pe el Hristos. Iar aflându-l, îi dă cunoştinţa cea tainică. E şi acesta un semn că cei ce voiesc să-L apere pe Dumnezeu se află în grija Lui şi nu au să se teamă de vreo

primejdie pentru credinţa în El. Căci auzi cum, făcându-Se pe Sine vădit ca bună răsplată, Se grăbeşte să-i sădească darul desăvârşit al credinţei. Şi-i insuflă întrebarea, ca să primească răspuns la ceea ce începe să cugete.[...] 

 

„Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” (In 9, 36)

 

Sufletul, pregătit de o cugetare cuminte, cercetând cu ochii liberi ai înţelegerii raţiunea adevărului, care acostează în el neîmpiedicat, ca într-un port, are în el uşa deschisă spre ceea ce-i este de folos. Dovadă a celor spuse ne este iarăşi fostul orb. Căci se minunează prin multe cugetări de taina minunii reprezentată de Hristos.[...] 

 

„Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este” (In 9, 37)

 

Întrebat Hristos în cine se cuvine să creadă, Se indică pe Sine. Şi nu simplu, ci zice: Eu sunt. El, Cel ce e văzut şi grăieşte, zice că e Fiul lui Dumnezeu, Care are pretutindeni grijă de ceea ce ne este de folos şi ale Cărui ajutoare ne pregătesc în mod felurit calea nerătăcită şi neîntoarsă spre credinţă, ca nu cumva, socotind că ne aflăm în dreapta credinţă, să cădem în laţurile şi cursele diavoleşti, abătându-ne cu neînţelegere de la adevărul tainei.[...] 

 

„Iar el a spus: Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui” (In 9, 38)

 

Fostul orb e prompt în mărturisirea credinţei şi fierbinte în evlavie. Iar deoarece a cunoscut prezenţa şi a văzut pe Fiul cu adevărat Unul-Născut, I s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu. Căci, deşi Îl vedea în trup, neavând slava cuvenită lui Dumnezeu, era luminat în inimă de puterea şi stăpânirea aflate în El. De aceea e înălţat în mod corespunzător Lui la gânduri înţelepte şi bune şi-şi închipuie frumuseţea firii Lui dumnezeieşti şi negrăite. Căci nu s-ar fi închinat ca lui Dumnezeu dacă n-ar fi crezut că e Dumnezeu, fiind condus de minunea săvârşită cu sine la o astfel de cugetare.[...] 

 

(Extras din text publicat în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Evanghelist Ioan, Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2000, ediție digitală, pag. 472-484)