Sensurile denumirilor Sfântului Duh pe baza învățăturilor Scripturilor

 

Este deja timpul să examinăm sensurile denumirilor Sfântului Duh, (denumiri) pe care

le-am cules din Scripturi sau le-am moștenit din tradiția nescrisă a Părinților. Mai întâi,

cine este acela care, auzind vorbindu-se despre Sfântul Duh, nu este răscolit în cugetul

său și nu se ridică cu mintea la o fire superioară?

 

Este numit Duhul lui Dumnezeu, "Duhul adevărului Care din Tatăl purcede"[1],

„Duh drept”, „Duh conducător” [2], însă numele Său prin excelență este Duhul Sfânt.

Acesta este numele (care se dă ființei) celei fără de trup, nemateriale și simple.

De aceea și Domnul pentru a învăța pe femeia care socotea că Dumnezeu  trebuie 

adorat într-un anume loc [3], fiindcă Cel netrupesc  este nelimitat (în spațiu),

zice "Dumnezeu este Duh"[4].

 

Prin urmare, nu este posibil ca atunci când auzi cuvântul Duhul să-ți închipui o ființă limitată, supusă schimbărilor și transformărilor sau întru totul asemenea creaturilor, ci, îndreptându-ți mintea către cele superioare, este necesar să te gândești la o fire spirituală, cu putere infinită, nelimitată (de spațiu), a cărei existență nu se măsoară cu secole și ani, care abundă de bunătăți.

 

Către El se îndreaptă toate câte au nevoie de sfințenie, pe El Îl doresc toate câte au nevoie de virtute, ca și când ar fi udate de sufletul Său și ajutate în realizarea scopului pus în firea lor. Desăvârșitor al altora, El nu duce lipsă de nimic. Trăiește nu pentru că i-a dăruit cineva viața, ci pentru că El însuși este dătătorul vieții.

 

Nu se desăvârșește treptat, ci este de la început desăvârșit. Rezidă în Sine și se află peste tot. Este cauza sfințeniei, lumină duhovnicească ce dă oricărei puteri spirituale un fel de iluminare pentru aflarea adevărului. Este inaccesibil după  natură și perceput doar după bunătate; pe toate le umple cu puterea Sa, dar se comunică doar celor vrednici, și acestora nu în aceeași măsură, ci împarte harul după credință (fiecăruia).

 

Este simplu după esență, dar variat după lucrări; se află în întregime în fiecare și în întregime se află peste tot prezent. Se împarte fără să sufere ceva și se comunică în întregime, asemenea razei solare, a cărei lucrare, pe când se pare că este prezentă numai deasupra celui care se bucură de ea, strălucește deasupra uscatului și a mării, este amestecată cu aerul. La fel și Duhul, pe când se află în fiecare dintre primitori ca și când ar fi singurul, împarte în continuare harul Său tuturor.

Cele câte se împărtășesc de Duhul se bucură de harul Său pe cât este cu putință firii lor, nu pe cât Acela poate (să se împărtășească).

 

Unirea intimă a Duhului cu sufletul nu constă într-o apropiere în spațiu pentru că, cum s-ar putea apropia cel trupesc de cel netrupesc? Ci în abținerea de la păcate, care ulterior adăugate sufletului, datorită iubirii de trup, I-au înstrăinat de intimitatea lui Dumnezeu. Prim urmare, când se va curăți cineva de rușinea pe care a contractat-o din răutate și va reveni la frumusețea firească și va reflecta prin curățire, ca într-o oglindă împărătească, vechiul chip, numai atunci va putea să se apropie de Paraclet. Acesta însă strălucind, precum strălucește soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia în el însuși imaginea Celui nevăzut. În fericita contemplare a chipului vei vedea frumusețea arhetipului.

 

Prin Duhul inimile se înalță, cei neputincioși sunt conduși de mână, cei ce sunt pe calea virtuții se desăvârșesc. Luminând pe cei care s-au curățit de orice pată, îi arată duhovnicești, datorită comuniunii cu El. Și după cum se întâmplă cu corpurile strălucitoare și cu cele transparente, că atunci când o rază cade peste ele devin mai strălucitoare și altă strălucire pornește din ele, la fel se întâmplă și cu sufletele purtătoare și iluminate de Duhul, ele însele devin duhovnicești și răspândesc altora harul. Urmare a acestui fapt este prevederea celor viitoare, tâlcuirea tainelor, cunoașterea celor ascunse, harismele, viața cerească, conviețuirea cu îngerii, bucuria fără margini, rămânerea permanentă în comuniunea cu Dumnezeu.

 

Așadar, aceasta este concepția noastră despre Duhul, pe care ne-am format-o din măreția și valoarea lucrărilor Sale, după cuvintele Duhului.

 

 Este timpul să venim la cei care ne contrazic și să încercăm a combate obiecțiunile lor, pe care ni le prezintă în numele unei false cunoașteri.

 

Către cei care zic că nu trebuie să așezăm pe Duhul Sfânt în aceeași ordine cu Tatăl și cu Fiul

 

 Nu trebuie, zic ei, să fie Duhul pus pe aceeași treaptă cu Tatăl și cu Fiul, pentru că se deosebește de Ei, după natură și Le este inferior după vrednicie.

 

Acestora este drept să răspundem cu cuvântul apostolilor : „Se cuvine a ne supune mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor”[5]. Pentru că dacă Domnul, la instituirea botezului mântuitor, a poruncit clar ucenicilor să boteze toate neamurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh[6], fără să considere dezonorantă comuniunea cu Duhul, zicând aceștia că nu trebuie să fie pus Duhul pe aceeași treaptă cu Tatăl și cu Fiul nu se opun vădit poruncii lui Dumnezeu? Dacă o astfel de așezare la un loc (a celor trei persoane) nu desemnează, după cum spun ei, o comuniune și o unitate, să spună ei cum trebuie înțeleasă aceasta. Ce alt mod mai adecvat au pentru a desemna unitatea? [...]

 

 

[1] loan XV, 26

[2]Ps. L, 12-14. 

[3] Pe femeia samariteancă

[4] Ioan IV, 24

[5] Fapte V, 29

[6] Matei XXVIII, 19

 

(Extras din text publicat în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea a treia, Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1988, pag. 38-40)